2.Mesajul

1384976791823

Băiatul îşi plecă fruntea. Stătea în faţa monitorului de mai mult de o oră. Din când în când apăsa şovăielnic câteva taste. Apoi privea ecranul şi ştergea ce scrisese, alte cuvinte luau locul spaţiilor albe şi îşi ridica din nou privirea citind iar şi iar, răzgândindu-se şi luând-o de la început. În afara păcănitului tastelor nimic altceva nu tulbura liniştea nopţii. După o vreme se opri, îşi sterse fruntea cu dosul palmei şi se lăsă pe spătarul scaunului. Era atât de obosit şi îl durea spatele. Se uită în colţul monitorului. Trei şi optsprezece minute. Ar fi trebuit să doarmă demult, dar nu putea. Nu încă. Nu mai dormise ca înainte în nicio noapte de când se întâmplase ce se întâmplase.
Amintirile îi încreţiră fruntea şi răsuflarea îi deveni sacadată.
Cum poţi uita?
Privi din nou spre ecran.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Nu ştiu cu ce să încep, nu ştiu ce ar trebui să îţi spun ca să fie bine.
            Îmi e atât de greu, aş vrea să pot găsi cuvinte care să şteargă totul, să facă lucrurile ca înainte.
            Te iubesc atât de mult!
            Îmi vine să urlu în fiecare clipă în care îmi amintesc ce s-a întâmplat. Şi nu pot să uit. Nici o oră, nici un minut, nici o secundă. Doar când dorm, dar şi atunci mi se întâmplă de multe ori să am coşmaruri, să le văd umbrele iar şi iar, să le aud vocile. Să aud strigăte.
            Cum putem uita ce a fost?
            Răspunsul este că nu putem. Aşa ceva nu se poate uita. Trebuie doar să trecem peste ce a fost. Împreună. Te iubesc. Tu mă mai iubeşti? Vreau să cred că da. Nu se poate altfel. Te implor, nu mă da la o parte, am atâta nevoie de tine. Şi tu de mine.
            Da-mi un semn, te rog, să ştiu că eşti bine. Îmi e atât de dor să te văd iar.
            Peste ani vom fi din nou fericiţi. Trebuie doar să avem încredere şi împreună să fim puternici.

            Te iubesc,

            Dani

Si mail-ul plecă spre destinaţie.

Zilele au trecut şi băiatul obosise de câte ori dăduse refresh la căsuţa de mesaje. Numele ei nu apărea. Doar aceleaşi veşnice reclame şi oferte. De fiecare dată când se reîncărca pagina, ochii lui încercau să vadă cu o secundă mai devreme numele ei în vârful mesajelor primite. În a treia zi aşteptările i-au fost răsplătite. De data aceasta nu mai anticipase, pur şi simplu apăsa mecanic de jumătate de oră pe butonul de refresh.
Si iată-l apărând. După atâta timp o rază de speranţă îi lumină monitorul. Tot corpul îi tremura şi o ameţeală vecină cu leşinul puse stăpânire pe el în timp ce privirea străpungea ecranul.

Nici eu nu ştiu ce s-ar mai putea spune…
            Uneori îmi e atât de frică, alteori pur simplu nu-mi mai pasă. Simt că mă pierd. Mă lovesc cu capul de pereţi, de podea, plâng până aproape de leşin, încerc să găsesc un sens în ce s-a întâmplat, dar pur şi simplu nu pot. Nu există sens.
            Îmi pare atât de rău pentru noi. Ce s-a întâmplat ne-a ucis.

Daniel citi mesajul de câteva ori. Îşi dorea atât de mult să o strângă în braţe. Neputinţa îi producea o durere aproape fizică. Se ridică în picioare şi rămase aşa, privind ţintă monitorul. Apoi se îndreptă fără grabă spre un colţ al camerei şi se propti cu fruntea de perete. Rămase aşa câteva clipe, apoi lovi cu violenţă zidul. Iar şi iar, până ce pictă cu râuri subţiri de sânge albul murdar. Se opri o clipă şi îşi privi pielea zdrelită de pe mână. Apoi strânse iar pumnul.
Într-un târziu se aşeză la birou.

Iubita mea, dragostea mea! Îmi era atât de dor de tine!
            Nu te poţi pierde, sunt eu aici ca să te prind. Sunt aici ca să te ţin lângă mine.
            Suntem puternici, ştiu că acum îţi e greu să mă crezi, dar ştiu că putem trece peste asta.
            Ştiu că putem.
            Ai încredere în noi. Nu încerca să gaseşti un sens. Te chinui singură. Lasă-mă să fiu cu tine. Te rog, trebuie să te văd, să te ţin iar de mână, să îţi spun cât de frumoasă eşti şi cât de mult însemni pentru mine.
            Eşti sufletul meu. Voi fi aici întotdeauna pentru tine, frumoasa mea!
           
            Te iubesc atât de mult.
           
            Dani

De data asta a trebuit să aştepte zece zile până să primească un răspuns.

*
Uneori e nevoie de o fracţiune de secundă pentru ca viaţa pe care o ştiai să dispară pentru totdeauna. O privire aruncată într-o direcţie greşită, un pas în plus, o alegere aparent neimportantă şi tu, cel de acum câteva clipe, încetezi să mai exişti. Povestea ta se transformă în feluri în care nici nu gândeai. Eşti deviat pentru totdeauna de la calea pe care păşeai atât de sigur acum câteva clipe.

Daniel şi Ileana s-au cunoscut în anul doi de facultate. Nu are importanţă ce facultate, ce contează cu adevărat este că s-au îndragostit unul de celălalt şi timp de un an au trăit cele mai frumoase momente ale vieţii lor de până atunci. El era aerul ei, iar ea îi mângâia clipele cu iubirea ei.
Se aveau unul pe celălalt. Părinţii lui nu mai trăiau, tot ce îi rămăsese ca familie erau două mătuşi pe care le vedea din an în paşte şi un văr plecat din ţară. Tatăl ei murise şi acum Ileana locuia împreună cu mama, o doamnă frumoasă ca şi fiica ei, o femeie blândă, care îl îndrăgise pe Daniel de cum îl văzuse prima dată. Uneori îi spunea Ilenei că e atât de fericită pentru ei doi.
La sfârşitul anului s-au dus împreună cu alţi colegi la o petrecere într-un club. După câteva ore ei i s-a făcut rău de la fumul inhalat şi l-a rugat pe Daniel să plece de acolo. Au ieşit din club, au făcut câţiva paşi, şi-a mai revenit şi el a propus să meargă pe jos până acasă. O plimbare. Era o noapte frumoasă, de vară. Ca să scurteze un pic drumul s-au abătut de la bulevard şi au luat-o printre blocuri.
Ea era blondă, cu părul lung, înaltă şi subţire, frumoasă, genul de fată care atrage privirile lacome, genul de fată care primeşte hăhăituri şi comentarii pe stradă, genul de fată care nu i-a putut lăsa indiferenţi pe cei trei bărbaţi care stăteau şi beau în gangul prin faţa căruia treceau Daniel şi Ileana. Părul ei auriu a fâlfâit pentru o clipă în noapte şi demonii şi-au întors privirile. Au lăsat sticlele jos şi au plutit tăcuţi în spatele celor doi îndrăgostiţi. I-au încolţit pe o alee întunecoasă, doi dintre ei l-au doborât, iar al treilea a lovit-o pe ea. În timp ce cădea a prins-o în braţe şi a târât-o înapoi în gang. Când el s-a dezmeticit l-au bătut iar. Nu l-au lovit în cap, trebuia să rămână treaz. I-au ţinut un cuţit la gât şi l-au obligat să privească. I-au spus că o ucid pe blondă dacă strigă. Că îi taie gâtul şi o lasă acolo. Şi el a tăcut şi a privit. Doi dintre ei îl ţineau în timp ce el îl privea pe al treilea cum îi calcă floarea în picioare. Au făcut cu rândul. Într-un final i-au lăsat în gang şi au plecat. Nici el, nici ea, nu îşi puteau aminti feţele fiarelor. Pur şi simplu dispăruseră din memoria lor. Tot ce rămăsese era întuneric.

*
Nu ne mai putem vedea. Doar gândul la tine îmi readuce tot coşmarul în faţă. Singura mea şansă este să te uit. Dacă mă iubeşti respectă-mi dorinţa şi pleacă din viaţa mea. Nu mai încerca să ştii de mine. Voi face la fel.
           
            Ileana

Sorbea literele iar şi iar, în credinţa unui mesaj ascuns printre rânduri, al unei speranţe cât de mici rămase printre cuvinte. Nu exista aşa ceva. Într-un final se chirci într-un colţ al camerei şi plânse până ce adormi cu genunchii la gură.

Oricât a încercat nu a reuşit să mai vorbească cu ea. Nici cu mama ei. S-a dus la ele acasă, a vorbit cu vecinii. Nimeni nu ştia nimic. Dispăruseră amândouă. Poate că fugiseră spre uitare.

*

Au trecut zece, poate cincisprezece ani.
Daniel s-a căsătorit, are un băieţel de şapte luni. Soţia lui e brunetă, cu ochii verzi.
O femeie dură ca diamantul.
O femeie fără sentimente.
Pentru el nu contează. Tot ce a vrut la început a fost să nu mai fie singur. După atâţia ani a căutat să scape de izolare. Ea a fost acolo şi l-a vrut. Şi el a acceptat.
Ea îşi dorea un copil. Şi el. Pentru băieţelul lui trăia acum. Asta îi trebuia. De asta avea nevoie. De ceva de care să se agaţe. Fără să simtă că o înlocuieşte pe ea.
Delia este numele soţiei lui. Azi merg să o vadă pe mama ei, bolnavă de Alzheimer, internată într-un sanatoriu privat. A mai fost de câteva ori cu ea, nu îi face plăcere, trăieşte doar milă când o priveşte pe bătrână, dar cumva crede că are o datorie faţă de soţia lui. Şi îi stă alături, deşi nu simte nimic pentru ea. Doar o loialitate rece.
Stă nemişcat pe scaunul rigid şi priveşte în jur. În salon mai sunt două mese ocupate. La una dintre ele sunt doi tineri împreună cu o femeie în vârstă şi un bătrân care priveşte fix spre ceva ce probabil nu există decât în propria-i minte.
Copii şi sotia lui.
Poate.
Se mai gândeşte că într-o zi va fi şi el acolo, la o masă, cu soţia şi băiatul în faţă. Poate că atunci va fi în sfârşit împăcat. Pentru o clipă îşi doreşte cu intensitate să fie acolo şi să uite. Pentru o clipă simte ceva, o dorinţă, e din nou viu.
În faţa lui o bătrână smochinită o întreabă pe Delia cine e.
Pentru a câta oară?
Zâmbeşte subţire când fata ei îi spune şi îşi întoarce privirile către el.
Ştie că o să îl întrebe acelaşi lucru. Din nou.
Şi el îi va spune, ca şi până acum. Deschide gura, pregătind deja răspunsul şi rămâne aşa, cu privirile pironite peste umărul bătrânei.
La cealaltă masă ocupată sunt doua femei. Una are cam vârsta lui, cealaltă e mai bătrână. Mamă şi fiică poate?
Bătrâna e o femeie încă frumoasă, cu părul argintiu şi aer de doamnă. O ţine de mână pe femeia din faţa ei şi îi murmură ceva. Dă din cap şi zâmbeşte, deşi nu primeşte nici o reacţie. Degetele ei lungi mângâie o mână inertă, privirile ei calde întâmpină doi ochi morţi.
Doi ochi ce odată îl chemau să vină la ea.
Daniel se ridică şi se apropie de masa lor. Delia îl urmăreşte intrigată, dar nu spune nimic.
Ca prin vis pluteşte spre ele şi mintea lui refuză să înţeleagă ce se întâmplă. Se opreşte lângă masa lor şi rămâne aşa, cu privirea aţintită asupra ochilor goi ai tinerei. Bătrâna se întoarce spre el şi buzele i se mişca fără să scoată vreun cuvânt, în timp ce tot ce izvorăşte din ea e doar o mare de tristeţe.
Daniel îngenunchează în faţa tinerei şi îi cuprinde mâinile moi. Le săruta cu lacrimi în ochi. Viaţa îi revine în privire şi degetele îi tremură peste degetele ei. Sunt atât de fericit, şopteşte la nesfârşit. Şi nimeni şi nimic nu îi mai poate lua fericirea acum. Bătrâna îl atinge blând pe umăr şi Daniel îşi întoarce privirea.
O întreabă ce s-a întâmplat.
Îi spune că aşa a găsit-o, în camera ei, ghemuită la podea, cu telefonul strâns în palmă. Se uita fix spre ecranul stins. A reuşit cu greu să i-l descleşteze dintre degetele chircite.
Glasul bătrânei tremură când îi povesteşte cum a dus-o la spital, cum a examinat-o un doctor cu halat alb şi privire rece, cum acelaşi doctor a gonit orice speranţă cu doar câteva vorbe.
A lăsat-o acolo şi s-a întors acasă să îi ia o parte din haine. Pe drum a început să îi vibreze ceva în geantă. Telefonul Ilenei. Era un operator de telefonie mobilă, îi oferea un nou abonament. I-a spus că nu mai e cazul şi a înterupt apelul. Pe ecran rămăseseră câteva cuvinte. Mesajul lui. Ultimul lui mesaj.
Nu i-a fost uşor să îi scrie, dar… trebuie să înţelegi dragul meu, nu am văzut altă cale. Unul dintre voi trebuia să meargă mai departe. Erai ca şi copilul meu, te-am iubit aşa mult. Nu puteam să te ţin prizonier lângă ea.
Iartă-mă, spune bătrâna şi lacrimile îi curg pe obrazul brăzdat.
Băiatul o ascultă în tăcere. Degetele lui dezmiardă în continuare mâna Ilenei.
Cumva simte că şi ea îl mângâie înapoi.

Anunțuri