3.Demonul si ploaia

CYMERA_20131119_205813

În fiecare dimineaţă bărbatul se trezeşte la ora şapte fix. Rămâne în pat încă zece minute, dar nu doarme, nici măcar nu moţăie. Stă cu mâinile sub cap şi priveşte ţintă tavanul.
În fiecare zi se scoală din pat şi se duce la baie. Se bărbiereşte privindu-se atent în oglindă. Apoi face un duş. Niciodată baie, doar duş timp de şapte minute. Marja de eroare este de un minut, poate mai puţin. Se şterge cu un prosop galben sau portocaliu, îşi dă cu aftershave, apoi foloseşte un deodorant stick pentru subraţ. Îşi pune o pereche de boxeri, niciodata chiloţi, albi sau negri şi iese din baie.
Se duce la bucătărie, pune două felii în prăjitorul de pâine, deschide frigiderul şi ia o sticlă de suc acidulat cu aromă de pere sau grapefruit. Mai scoate şi mezeluri, salam şi şuncă de obicei. Feliile sar din prăjitor, îşi toarnă suc în paharul înalt şi se aşează la masă. Mănâncă singur în timp ce citeşte o revistă de calculatoare sau programul tv. Durează nouă minute până termină de mâncat. Se ridică de la masă, deschide frigiderul şi pune la locul lor mezelurile şi sucul. Întotdeauna pe acelaşi raft, întotdeauna pe aceeaşi etajeră.
Se duce din nou la baie şi se spală pe dinţi timp de trei minute. Apoi deschide dulapul din holul garsonierei şi se îmbracă. În dezordinea de pe rafturi primează trei tipuri de nuanţe – negru, gri şi maro.
Se piaptănă timp de un minut în faţa oglinzii din baie.
Intră în dormitor şi îşi sărută soţia pe frunte, îşi priveste băieţelul cum doarme.
Apoi pleacă.

Se duce în staţia de tramvai unde aşteaptă între două şi douăzeci de minute. Uneori tramvaiul ajunge în timp ce el traversează spre staţie. Niciodată nu aleargă spre uşile deschise. Uneori i se închid în faţă chiar când se pregateşte să urce. Nu spune nimic, doar priveşte lung spre oglinda retrovizoare ce se îndepărtează de el.
Dacă prinde un loc stă jos şi priveşte pe geam. Dacă nu, rămâne în picioare şi face acelaşi lucru. Câteodată aruncă o privire fugară în jur, dar nu zăboveşte mai mult de o clipă asupra vreunui chip.
Coboară din tramvai, traversează bulevardul întotdeauna înţesat de maşini ce claxonează şi e înghiţit de clădirea înaltă cu geamuri ce reflectă uneori galbenul unei dimineţi însorite, alteori griul unui cer întunecat.
Urcă cu liftul până la etajul doisprezece, se duce spre biroul lui în timp ce gura murmură saluturi în stânga şi în dreapta. Îşi face o cafea cu două cuburi de zahăr, se aşează la masă şi deschide calculatorul. Lucrează de la nouă la şase. În acelaşi spaţiu cu el respiră încă nouă oameni. Uneori aude râsete, zâmbeşte, spune o glumă, râde şi el. Alteori e serios şi concentrat la ecranul monitorului subţire. Câteodată doar stă şi priveşte într-un punct anume.
La şase pleacă acasă.

Drumul de întoarcere cu tramvaiul e la fel, dar cumva altfel. Ceva se schimbă în atitudinea lui. În privirea lui.
La şase şi patruzeci şi cinci de minute descuie uşa garsonierei. Intră în casă şi îşi sărută soţia şi copilul, vorbeşte cu ei, face un duş, mănâncă, uneori spală vasele sau pune rufele la spălat.
Între zece şi unsprezece se culcă.
În weekend iese în parc cu ei doi, se uită la televizor sau stă pe internet.
Numele lui este Adam Manuel.

*

Doamna Sofia, 63 de ani, vecina de palier:

“Dacă vă spun, erau o familie aşa frumoasă, îmi era aşa drag de ei când îi vedeam cu ăla micu’. El era un bărbat drăgut şi ea aşa o femeie, cum să vă spun… gingaşă, da, ăsta e cuvântul, o femeie bună, cu nimeni nu se certa. Nici el nu se certa, era un om liniştit. Şi ala micu’, Cezar, da, aşa-l cheamă, o bijuterie de copil. Nu înţelegem, nimeni nu înţelege, aşa o familie frumoasă şi el să facă ce a făcut. Doamne fereşte! Vă spun, i-a luat Dumnezeu minţile, altfel nu făcea… Mă scuzaţi, îmi vine să plâng când mă gândesc, of Doamne…”

Adam Lidia, soţia lui Manuel:

“Lăsaţi-mă în pace. Nu vreau să vorbesc. Nu pot, nu pot, vă rog să înţelegeţi! Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu nimic, lăsaţi-mă! Vă rog…”

Ionescu Flaviu, prieten cu Manuel:

“Am vorbit zilelele trecute cu el la telefon, tot ziceam să mergem la o bere, da’ n-am avut timp, aşa facem noi, tot spunem să mergem şi apare altceva. Nu ne-am văzut de vreo doi ani, cred. Sau trei, nu ştiu. Nu părea să fie supărat, era ca de obicei cred. L-am întrebat de familie, zicea că sunt bine, la serviciu zicea la fel, că e în regulă, nimic deosebit, nu era el în al nouălea cer de fericire da’ nici nu părea deprimat sau supărat….”

Racoviţă Mirela, mama Lidiei:

“Vă rog să mă credeţi când vă spun… am avut tot timpul o presimţire. I-am spus şi ei, dar n-a vrut să mă asculte. Bine, nu m-am băgat aşa, cu picioarele în viaţa lor, dar îi mai atrăgeam atenţia din când în când, ceva era în neregulă cu el. Nu ştiu să zic ce, doar că aveam o reţinere faţă de acest om. Se purta frumos cu ei doi din câte ştiu, Lidia nu mi-a zis niciodată de vreo ceartă sau violenţă din partea lui. Mă rog, nici eu nu o întrebam, dar v-am zis că nu mă bagam între ei…”

Costin, coleg de birou:

“Manuel e un băiat super. Cu toţii ne-am şocat când am auzit ce s-a întâmplat. Un tip serios, muncitor, îşi vedea de treaba lui, chiar nu-mi vine în minte ceva deosebit să spun despre el. Venea la treabă, ne ajutam când aveam nevoie, totul era în regulă…”

Anda, colegă de birou:

“Un tip foarte ok chiar. Nu vorbeam noi prea mult, dar era întodeauna cu zâmbetul pe buze, amabil când aveai nevoie de ceva. Ştiu că avea, că are un băieţel, ăăă, nu mai ştiu cum îl cheamă, în fine, o familie… Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nervos…”

Mihaela, mama lui Manuel:

“Mă scuzaţi, vă rog, îmi e greu să vorbesc despre asta. Atât de greu. Of, copilul meu… băiatul meu bun… de ce? Chiar săptămâna asta l-am sunat şi am vorbit şi era aşa respectuos şi liniştit, vă spun, lumea îl condamnă acum, dar ei nu-l cunosc, Manuel e un om bun, un tată bun, un fiu bun. Un soţ bun. Aveau o familie aşa fericită… De ce Doamne, de ce?…”

*

Numele meu este Manuel Adam. Am treizeci şi patru de ani, sunt căsătorit de nouă, am un băieţel de trei ani, Cezar. Sunt operator IT.
Soţia mea nu lucrează, îl creşte pe ăsta micu’.
În următorii ani plănuim să ne mutăm la două sau trei camere şi să ne luăm o maşină.
Plănuim…
Să-mi bag pula-n ea de viaţă şi de planuri…

Tot ce vreau e să strig, să urlu până iese toată otrava din mine şi apoi să mă prăbuşesc în genunchi şi să plâng. În fiecare zi simt cum buzele mi se lipesc între ele din ce în ce mai mult. Mi-e teamă că într-o dimineaţă mă voi sufoca încercând să spun ceva, voi încerca să deschid gura şi nu va mai fi acolo, voi încerca să-mi pipăi buzele şi nu voi mai găsi decât piele moartă.
Simt o lipsă atât de mare în viaţă şi nu ştiu ce e, nu ştiu de ce mă prăbuşesc în fiecare zi. Aş vrea să strig după ajutor, dar mi-e teamă că sunt deja printre stele. Sunetul nu se mai transmite către cei de lângă mine.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora şapte fix. În fiecare dimineaţă durează zece minute să mă hotărăsc să mă scol din pat. Zece minute în care trag de mine, minute în care simt că mă mint singur. Apoi trec pe pilot automat şi fac totul ca un robot. Baie, bucătărie, hol, cameră. Nu ştiu când mă trezesc îmbrăcat în nişte haine care nu îmi plac, dar pe care trebuie să le port. Trebuie.
Îmi sărut sotia şi copilul şi plec.
În tramvai întâlnesc mereu aceleaşi figuri tâmpe şi abrutizate. Sau doar resemnate. Aud aceleaşi discuţii ieftine purtate între aceleaşi personaje plate. Din când în când un râset tânăr se aude şi viaţa mi se luminează pentru o clipă. Prea rar, prea puţin.
La birou văd în fiecare zi aceeaşi disperare după bani, după carieră, lăcomie adusă la gradul de normalitate, egocentrism asumat şi apreciat. Aceleaşi glume de şantier, aceleaşi măşti de prietenie de birou. Nimeni nu spune nimic de fapt. Ca un automat deschid gura şi aud vorbe cum îmi ies din fanta strâmbată de zâmbetul fals. Alte maşinării mă privesc înapoi şi declanşează mecanisme, gâlgâie la rândul lor, huruie şi afişează emoţii artificiale.
Orele trec şi eu nu fac nimic. Degetele mele dansează pe tastatură, dar gândurile îmi rămân prizoniere înăuntrul sufletului. Nu spun niciodată ce cred cu adevarat. Nimănui.
Am încercat să vorbesc cu soţia mea, să îi spun poate ce simt. Nu am reuşit, după primele vorbe am simţit că nu are cum să mă înţeleagă. Cum ar putea, când nici eu nu reuşesc? Se uita la mine şi tăcea. M-a întrebat dacă o mai iubesc. Nu despre asta era vorba, dar nu mai conta. Nu am ştiut ce să îi răspund, am dat din cap şi am simulat un zâmbet larg. A zâmbit şi ea şi a plecat la bucătărie, în timp ce eu îmi doream doar să plâng, iar ea să vina la mine şi să mă ia în braţe, să mă mângâie pe păr şi să-mi spună că mă înţelege, că mă acceptă aşa cum sunt şi că va fi bine. Într-un final va fi bine.
Nu am mai făcut dragoste cu soţia mea de câteva luni. Sau sex, e acelaşi lucru pentru noi. Dragoste am făcut poate la început. Când ne iubeam.
Acum am ajuns să mă uit la orice femeie cât de cât atrăgătoare şi să îmi închipui cum o fac cu ea. În fiecare zi îmi imaginez cum Anda, colega mea, îmi face sex oral. Cum mă călăreşte. Cum gâfâie şi îşi apasă unghiile pe pieptul meu. Niciodată nu îi spun nimic. Niciunei femei de altfel. Simt că într-o zi o să mă fut cu alta. Simt că o să îmi pierd familia. Simt că nu îmi va mai păsa de nimic.
Cezar e singura rază de lumină din viaţa mea. Cumva simt însă că mă pierd în aşa măsură încât nici măcar el nu mai îmi e de ajuns. Acum furia rămâne în mine şi când e el în preajmă. Gândurile murdare îmi sălăşluiesc în minte şi când mă joc cu el. Ce e rău în mine se întinde şi cred că nu mai am mult până să mă schimb ireversibil. Sau poate să văd cum sunt de fapt.
Depresia mea nu are o explicaţie logică. Doar că sunt sufocat de tot ce trebuie să mimez ca să rămân normal. De toate etichetele, de toate reprimările, de toate zâmbetele false. De tot acest conformism ieftin care se numeşte civilizaţie. Reperele mele sunt tot mai puţine. Tot mai insignifiante.
Mi-e silă de ziua de mâine. Ce e mai rău e că simt din ce în ce mai des dezgust şi pentru ziua de azi, pentru acum. Zâmbesc şi înăuntrul meu altcineva urlă.
Sâmbetele şi duminicile stau cu ei doi cât pot de mult. Mă agaţ de familia mea cu disperare, dar simt cum degetele mi se desprind. Încet, dar sigur.
Nici măcar nu mai îmi pun problema fericirii. Supravieţuiesc de la o zi la alta. Sunt singur. Nu mai am prieteni. Mai vorbesc din când la telefon cu câte un amic şi atât. Nu ne mai vedem. Înainte aveam prieteni, acum am doar amici.
În secret m-am dus la psiholog. Am tot vorbit despre mine, am încercat să dau afară otrava. Nu a fost de ajuns. După patru luni am renunţat. În tot acest răstimp soţia mea a crezut că am o aventură. Probabil că i-a sugerat asta şi maică-sa. Nu contează, oricum a încercat să ne despartă de când ne-am cunoscut. Ştiu că m-a urât din prima clipă. I-am luat fiica de lângă ea, rămăseseră doar ele după ce bărbati-su, tatăl Lidiei, a murit şi acum o despărţisem de ea, o ajutasem să taie cordonul ombilical într-un sfârşit. Aşa am crezut cel puţin atunci, că l-am tăiat. De fapt, după o anumită vârstă cordonul nu mai dispare. Lidia a stat prea mult în preajma maică-sii, tot ce puteam face noi era să ne separăm fizic de ea.
Mă privesc in oglindă si nu mai ştiu cine sunt. Câteodată simt că in spatele măştii îngheţate rânjeşte altcineva.
Câteodată simt un demon acolo. Alteori doar resemnare.
Închid ochii şi îmi imaginez că sunt gol şi păşesc în întuneric. Singur. Fără direcţie. Apoi simt mângâierea apei. Plouă. Încetul cu încetul, odată cu stropii ce mi se scurg pe piele, tristeţea mea dispare. Cad în genunchi şi plâng.
Sunt înconjurat de lume, am o familie, ar trebui să fiu fericit, dar nu pot.
Mă urăsc pentru neputinţa mea. Îmi repet din ce în ce mai des că nimănui nu îi pasă de fapt. Gândul mă striveşte.

*

În acea dimineaţă Manuel s-a trezit la şapte fix. A recreat rutina, s-a dus la birou, a lucrat, iar la şase a părăsit clădirea.
S-a suit în tramvai, a privit, ca în fiecare seară, pe geam. A urmărit siluete, lumini, a auzit claxoane şi voci., fără să vadă sau audă ceva în fapt.
A coborât şi s-a îndreptat spre casă.
La câţiva paşi de intrarea în bloc a lovit cu umărul, fără să vrea, un bărbat ce trecea pe lângă el. Bărbatul l-a înjurat. Manuel s-a întors spre el.
Următorul lucru pe care şi-l aminteşte este imaginea unei feţe însângerate. Apoi aude cumva strigătele, simte mâini cum îl trag de pe trupul inert al bărbatului, simte cum este ridicat şi împins, dar în fapt nu mai simte nimic, totul este doar o părere, o senzaţie neclară a ceea ce ar trebui să simtă.
Nu trebuie să îi strige nimeni că e un criminal. Ştie că priveşte un cadavru.
Apoi plânge.